Sari la conținut

Marte 2

45°S 313°V (Marte 2) / 45°S 313°V
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Marte 2
Orbitatorul Marte 3 (aproape identic cu Marte 2) cu lander vizibil în partea de sus
NumeM-71 No. 171
Tipul misiuniiOrbitator și lander
OperatorUniunea Sovietică
COSPAR IDOrbitator:1971-045A
Lander:1971-045D
Nr. SATCATOrbitator:5234
Lander:5739
Durata misiunii461 zle
Proprietățile navei spațiale
ProducătorOKB-1
Masă de lansareOrbitator: 3.440 kg
Lander:1.210 kg [1]
Începutul misiunii
Dată lansare16:22:44, (UTC) (1971-05-19T16:22:44Z)
LansatorProton K cu Blok D
Sfârșitul misiunii
StatusDezafectată
Dezactivat  (1972-08-22)
Ultimul contactultima transmisie de date iulie 1972[2]
Parametri orbitali
Sistem de referințăAreocentrică
Orbitator Marte
Intrare orbită27 noiembrie 1971
Orbite362
Parametri orbitali
Altitudine perareion1.380 km
Altitudine apoareion24.940 km
Înclinație48,9°
Lander Marte
ComponentăMartie 2 Lander
Dată aterizare27 noiembrie 1971
Loc aterizare45°S 47°E (Mars 2 Lander impact) / 45°S 47°E
 

Martie 2 a fost o sondă spațială a programului Marte, lansată de Uniunea Sovietică la 19 mai 1971 spre planeta Marte. Misiunile Marte 2 și Marte 3 au constat din nave spațiale identice, fiecare cu un orbitator și un lander. Au fost lansate cu racheta Proton-K cu un Blok D pe treapta superioară. Landerul lui Marte 2 a devenit primul obiect creat de om care a ajuns la suprafața lui Marte, deși sistemul de aterizare a eșuat și landerul a fost pierdut.

Orbitatorul și dispozitivul de aterizare aveau împreună o masă de aproximativ 4.650 kg la lansare (inclusiv combustibil) și întreaga sondă avea o înălțime de 4,1 metri, cu un diametru de aproximativ 2 metri plus două panouri solare fotovoltaice cu lungimea totală de 5,9 metri. Un mic rover a fost depozitat în modulul de aterizare care trebuia să efectueze cercetări științifice pe solul lui Marte.

Orbitatorul Marte 2 avea o masă de aproximativ 3.440 kg, inclusiv combustibil, avea o formă aproape cilindrică și adăpostea sistemul de propulsie, partea principală a modulului, în partea inferioară. Sarcina principală a acestui motor a fost introducerea sondei pe o orbită marțiană de 1.380 x 24.940 km parcursă în 18 ore și înclinată cu 48,9 grade.[1]

Sarcina principală a acestui modul a fost obținerea de imagini ale suprafeței planetei și a norilor acesteia, determinarea temperaturii planetei, studierea topografiei, compoziției și proprietăților fizice ale suprafeței, măsurarea proprietăților atmosferei, monitorizarea vântului solar și a câmpurilor magnetice interplanetare și marțiene și acționează ca un releu pentru a trimite datele obținute de sondă către Pământ.

Printr-o coincidență, o furtună de praf deosebit de mare pe Marte a afectat negativ misiunea. Când Mariner 9 a sosit și a orbitat cu succes Marte la 14 noiembrie 1971, cu doar două săptămâni înainte de Marte 2 și Marte 3, oamenii de știință au fost surprinși să constate că atmosfera era densă, „o mantie de praf acoperea întreaga planetă, fiind cea mai mare furtună observată vreodată”.[3] Suprafața planetei era complet ascunsă. În imposibilitatea de a reprograma computerele misiunii, atât Marte 2, cât și Marte 3 și-au trimis imediat landerii, iar orbitatorii au folosit o parte semnificativă din resursele lor de date disponibile pentru a captura imagini ale norilor de praf de dedesubt, mai degrabă decât de a cartografia suprafața.[4] Orbitatorul Marte 2 și orbitatorul Marte 3 au continuat să înconjoare Marte și să transmită imagini pe Pământ încă opt luni.

Intrare, coborâre și aterizare eșuată

[modificare | modificare sursă]

Modulul de coborâre s-a separat de orbitator la 27 noiembrie 1971 cu aproximativ 4,5 ore înainte de a ajunge pe Marte. După ce a intrat în atmosferă cu aproximativ 6 km/s, sistemul de coborâre de pe modul a funcționat defectuos, posibil pentru că unghiul de intrare a fost prea abrupt. Secvența de coborâre nu a funcționat așa cum a fost planificat și parașuta nu s-a desfășurat.[5]

Modulul de coborâre a devenit primul obiect creat de om care a afectat suprafața lui Marte. Locul exact al accidentului este necunoscut, dar se estimează că este la 45°S 313°V ({{PAGENAME}}) / 45°S 313°V.[4][6] Încercările de a contacta sonda după prăbușire nu au avut succes.

  1. ^ a b „NASA - NSSDCA - Spacecraft - Details”. 
  2. ^ See Mars 3 article in https://solarsystem.nasa.gov/resources/1060/beyond-earth-a-chronicle-of-deep-space-exploration/
  3. ^ „NASA PROGRAM & MISSIONS Historical Log”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  4. ^ a b Pyle, Rod (). Destination Mars. Prometheus Books. pp. 73–78. ISBN 978-1-61614-589-7. ...Mars 2 and Mars 3. Both reached Mars shortly after Mariner 9. Unfortunately, these Soviet ships were not reprogrammable, as was the case with Mariner 9, and rather than wait out the huge, planet-wide dust storm, they proceeded to follow their programming right on schedule. Landers were dispatched from each, the first crashing and the second apparently reaching the surface intact but losing radio contact immediately. The orbiters fared little better; following their simple logic, both used up their available resources snapping images of the featureless dust clouds below. 
  5. ^ Perminov, V.G. (iulie 1999). The Difficult Road to Mars - A Brief History of Mars Exploration in the Soviet Union. NASA Headquarters History Division. pp. 34–60. ISBN 0-16-058859-6. 
  6. ^ „Missions to Mars”. The Planetary Society.